Într-o dimineață posomorâtă, la Spitalul de Neuro-minunății, mare vânzoleală mare! Se inaugura Aparatul Care Merge La Bolnav — o mașinărie de opt milioane, nici mai mult, nici mai puțin, proiectată, zice-se, să scutească biata suferință de efortul plimbatului prin coridoare. Ei, și cum românul nu merge nici la pește fără public, darămite la inaugurări, iată că apare, țanțoș, însuși Dom’ Ministru, cu aerul lui de om important, de parcă adusese cu dânsul toate binefacerile sănătății pe portativ.
Dar surpriză! Pe urmele lui, apar — ca doi frați siamezi ai fotografiei — Don Caricelo și Don Costelo, celebri prin faptul că nu pierd nicio ocazie să fie prezenți, dacă nu la treabă, măcar în cadru. Îmbrăcați frumos, țepeni ca două statui de protocol, se uitau la aparat cu ochii mari, de parcă tocmai văzuseră un dromader electric.
— Ei, dom’le, zice Caricel, păi asta e invenție mare! Nu mai duci bolnavul la aparat… duci aparatul la bolnav!
— Firește, aprobă Don Costelo, mestecând grav din mustață. Ce economie de pași! Ce progres! Ce modernitate!
Între timp, aparatului nu-i păsa. Sta acolo liniștit, cu roțile lui noi-nouțe, pregătit să defileze prin spital ca un tanc medicalizat.
A venit momentul tăierii panglicii. Ministrul, solemn. Caricel, emoționat. Don Costelo, în poziție de poză. Panglica, roșie ca febra electorală. Zbang! S-a tăiat. Aplauze. Blitzuri. Ploi de declarații.
— Dom’le, zici Caricel, dacă ne trebuie și un aparat de dus aparatul la bolnav, eu zic să-l facem! Nu ne împiedicăm noi de fleacuri.
— Așa e, completează Don Costelo. Progresul nu așteaptă!
Și lumea s-a bucurat, și pozele s-au făcut, iar aparatul, împins ușurel de un brancardier plictisit, a pornit la drum prin spital, ca un erou tehnologic care nu cere mult, doar câteva milioane și puțină atenție.
Iar de prin culise, un pacient bătrân a întrebat încet:
— Da’ nu era mai simplu să rămână aparatul acolo și să mă duc eu la el?
Dar cine să-l audă, în zarva generală a progresului?
