Într-o dimineață mohorâtâ, mare agitație la redacția Gâlceavis Naționale. Bibicul-șef, traducător profesionist de neliniști publice, sosește gâfâind, fluturând o hârtie: „Senzație! Avem o studentă care spune că a fost privită… nepotrivit! O privire alunecoasă, ambiguă, aluzivă!” „Dar ce înseamnă nepotrivit?”, întreabă un tipograf. „Nu contează, bre! Important e că avem scandal!” Și, ca să fie „bombă”, bibicul adaugă teatral: „Și să nu uitați: suspectul e… fiul unui ministru!” La care mangafalele gazetărești exclamă într-un glas: „Perfect! Penibilul devine știre, știrea devine epopee!”
Se redactează imediat titlul: „ABUZ DIN PRIVIRI! FIUL MINISTRULUI, OCHI PERICULOS!” Moftangiii din cafenele intră în transă moralizatoare: „Nu se mai poate, domnule! Așa e când ai părinți cu funcții importante: abuzezi prin privire! Sunt privilegiați ai ocularului!”
Unul propune să fie interzise privirile verticale la persoanele importante. Altul cere legitimație pentru clipit. Bietul bibic acuzat — un tânăr blajin, cunoscut doar pentru faptul că își pierdea privirea prin tavan în ore plicticoase — e devastat: „Să trăiți… eu doar m-am uitat pe geam…” Dar cine să-l creadă?
Comisia de Control al Privirilor, proaspăt înființată, îl declară deja „privitor recidivist”. I se întocmește fișă: Privire laterală: suspectă Privire frontală: ofensivă Privire absentă: strategie de manipulare a opiniei publice Mangafalele din presă jubilează: „Monstruozitate! Ochiul ministerial lovește în popor!”
Iar poporul, avid de dramolete ieftine, înghite totul, convins că trăiește sub teroarea pupilelor guvernamentale. Pentru că la noi — cum bine se știe — unde nu există scandal, îl confecționăm: Moftul devine dramă, zvonul devine probă, iar clipitul… delict. Și uite-așa, dintr-o privire rătăcită, se naște o epopee națională, care ar fi comică, dacă n-ar fi în același timp tragică: în republica noastră a suspiciunii, adevăratul abuz e cel al imaginației colective.
