Universitatea Vetzii Sexuale, bibicilor șaptestiști, fostă odinioară onorabila Universitatea Vetzii, trăieşte zile de mare coțcăreală administrativă. În frunte, eternul reftor Jerardică Jitărică, zis JJ, păstoreşte campusul cu aceeaşi solemnitate cu care un birjar păstoreşte un cal beteag. Pe coridoare domneşte rumoarea: cică instituţia, altădată gazdă pentru mangafale care se certau doar pe teme ştiinţifice („care are mai multe citări pe Google Academie?”), s-a transformat în salon de moftangii hormonali, preocupaţi mai degrabă să-şi traducă nevestele decât să-şi corecteze tezele. Şi, culmea, unii moftangii deghizați în profi universitari, se aleg nu cu titluri academice, ci cu dosare penale, că aşa-i la noi: unde e ştiinţă, e şi şmecherie.
JJ, cu glasul său de trombon dezacordat, iese la rampă să apere „onoarea universităţii”, care între timp stă varză la decanat, fluturându-şi frunzele ca o salată veştejită. „Nu există probleme!”, proclamă el. „Totul e o neînţelegere didactică!” Dar camerele (alea de supraveghere, nu de filmat epopei academice) văzuseră altceva, şi mare gălăgie s-a ridicat.
Studentele merg acum pe holuri ca prin junglă, ferindu-se de fiecare uşă întredeschisă, de parcă ar păzi intrarea în voliera mangafalelor în călduri. Iar universitatea? A ajuns, vorba lui nenea Iancu, „o republică a combinaţiunilor”, unde funcţiile se dau pe şoptite şi reputaţiile se prăbuşesc cu zgomot.
Şi-n tot acest talmeş-balmeş, JJ rămâne neclintit, ca statuia gândită prost şi turnată şi mai prost: un reftor etern, dar etern depăşit, conducând cu voioşie o corabie care ia apă… şi încă pe unde te-ai aştepta cel mai puţin.
