Tragedie unică în istoria medicală a Iașului, moartea celor 8 copii aflați în secția de Terapie Intensivă a Spitalului de Copii Sf. Maria din Iași s-a transformat într-o bătaie de joc birocratică. Deși DSP Iași, la presiunile Ministerului Sănătății, a sancționat cu 30.000 de lei unitatea spitalicească din Tătărași, medicii implicați în această dramă, în loc să-și facă necesarele procese de conștiință, sfidează bunul simț contestând în instanță amenzile primite.
În locul compasiunii și al asumării, asistăm acum la un spectacol revoltător al scuzelor, al contestărilor și al minimalizării propriilor obligații.
Conducerea spitalului a mers în instanță pentru a anula sancțiunea, argumentând că amenda ar fi „împovărătoare și abuzivă”. Mai mult, managerul interimar, Veronica Leonte, solicită fie anularea completă, fie măcar transformarea ei într-un simplu avertisment, invocând ideea că sancțiunea ar trebui să fie proporțională cu „gradul de pericol social” al situației.
Nu moartea copiilor e împovărătoare. Amenda e.
Așa arată, în România anului 2025, etica managerială în sănătate: dacă opt copii mor din cauza infecțiilor neraportate, scapă cine poate — și, de obicei, scapă exact cine trebuie.
Pentru că tragedia adevărată nu e doar infecția bacteriană. Tragedia adevărată e infecția morală.
Când o instituție întreagă se comportă ca o hală de găsit scuze, e clar că nu mai vorbim despre profesioniști, ci despre un cor bine exersat: nimeni n-a știut, nimeni n-a fost acolo, nimeni nu are atribuții, nimeni nu e responsabil.
Medicii de la ATI Sfânta Maria au început să găsescă scuze convenabile. Fiecare dintre cei vizați de sancțiunile DSP Iași invocă motive penibile: ba vinovată e firma care spală halatele doctorilor, ba șefa secției nu era la serviciu când s-a întocmit nu știu ce fișă medicală etc.
Așadar, lenjeria nu era în atribuții. Raportările nu erau în atribuții. Completarea buletinelor nu era în atribuții. Anchetele epidemiologice nu erau în atribuții.
Și când moartea bate la ușă, ei tot ștampila o invocă.
Dar cea mai sinistră motivare a contestației amenzii mi se pare a fi formularea „Sancțiunea nu este proporțională cu gradul de pericol social al faptei.”
Adică opt copii mor, dar în ochii unei conduceri medicale, asta nu reprezintă „pericol social” suficient. Dacă moartea a opt copii nu ridică pragul alarmelor, atunci unde mai este limita? În ce univers birocratic se trăiește când o asemenea tragedie nu cântărește suficient nici măcar cât o amendă?
Și atunci, ce pretenții să mai avem despre discuții serioase privind răspunderea penală a medicilor din cauza cărora au murit 8 suflete, când realitatea ne arată un spectacol grotesc în care se contestă până și amenzi de 2.000 de lei? Cum să ne imaginăm asumare la nivelul cel mai grav, când nici nivelul minim al unei sancțiuni administrative nu este acceptat fără luptă în instanță? E greu să vorbești despre responsabilitate într-un sistem care își apără până la ultimul leu — nu pacienții, ci propria invulnerabilitate birocratică.
O instituție medicală ar trebui să fie un bastion al disciplinei, al responsabilității și al empatiei.
Când însă conducerea încearcă să minimizeze, să relativizeze, să paseze vina și să transforme moartea în detalii procedurale, rezultatul e unul singur: un sistem sanitar care pare mai preocupat să își spele imaginea decât să își spele mâinile.
