Scenă: birtul „La Șaorma Bugetară”, ora 10:30 dimineața. Trei cetățeni turmentați și-un ziar mototolit pe masă.
Mitică:
— Auzi, bă Gogu… tu știi că la Miroslava nu mai avem primar? Avem sultan! Dan „Polonicul” Niță, stăpân pe catering, pe hale, pe chirii și pe inimile neamurilor…
Nea Gogu:
— Care primărie, bre? Aia nu-i instituție, e bucătăria imperială! Intră nora cu tocăniță, iese valetul cu contractul de un milion de euro, totul la foc mic, cu condimente de buget.
Cetățeanul Turmentat (strigând către chelner):
— Adu o scutire de taxe și-o apă plată! Să simt și eu că-s rudă cu Faraonu’!
Mitică:
— Mă, da’ ce-i cu atâtea hale pe terenuri publice?
Nea Gogu:
— Piramide, frate! Monumente ale epocii Niță. Le face pe doi lei chirie și tot noi plătim piatra.
Cetățeanul Turmentat (în extaz):
— Băi, asta nu e comună, e imperiu! Ai nora la catering, ginerele la facturi, valetul la contracte și poporul la spart semințe pe marginea drumului. Ce-a mai rămas?
Mitică:
— A mai rămas urna, frate, dar la cum votează lumea… tot clanul iese la sorți, că n-au cu cine pierde!
Nea Gogu:
— Într-o comună unde bugetul e tocăniță, iar legea se face la tigaie, cetățeanul nu e alegător. E ospătar. Servește și tace.
Cetățeanul Turmentat (cu lacrimi în ochi):
— Să trăiască sultanul! Fie-i cateringul prosper și contractele multe! Da’ poate la un moment dat… ni-o pune și nouă ceva în farfurie. Până atunci, hai noroc și jos pălăria, că și-așa ne-a luat tot.
Morală: Când primarul e faraon, iar familia lui e vizir, poporul devine cămilă: cară, rabdă și mănâncă ce pică de la masa regimului.
