La nici o oră de Iași, în satul Goești, Conacul Delavrancea – locul unde s-a scris o parte din identitatea literară a României ,a devenit grajd, distilerie și, mai nou, ruină cu acte în regulă. Autoritățile tac, sătenii ridică din umeri, iar timpul lucrează cu dărnicie la demolarea unei case care ar fi trebuit să devină muzeu, nu adăpost pentru oi. Sub tencuiala căzută și printre sticlele de plastic, se risipește o epocă întreagă. Iar statul, orb și surd, își scuipă în palme doar când e prea târziu.
Sub un stejar japonez de două secole, istoria zace în colb. În satul Goești, comuna Lungani, la nici o oră de Iași, acolo unde Moldova își poartă colinele molcome spre uitare, un conac care a găzduit o parte din patrimoniul literar al țării este astăzi un loc abandonat printre paie, bălegar și sticle de plastic. Conacul Delavrancea, odinioară refugiu al unuia dintre marii scriitori ai României, este astăzi o rană deschisă în obrazul unei comunități care tace, înghite și privește cum timpul mușcă din ziduri. Nu-i o metaforă. E realitate.
De la „Apus de soare”, la apusul unei clădiri
Barbu Ștefănescu Delavrancea – avocat, orator și scriitor, și-a scris aici, în Goești, cele trei piese din „Trilogia Moldovei”: Apus de soare, Viforul* și Luceafărul. Istoria literară menționează acest conac ca fiind unul dintre puținele locuri în care geniul românesc s-a manifestat în tihnă, în liniștea unei grădini moldovenești, la umbra unui stejar japonez plantat, probabil, de vreun boier cu gusturi rare.
Astăzi, acest stejar încă rezistă, bătrân, dar vertical. Lângă el, o placă ruginită amintește vag ce a fost cândva acest loc. În rest, doar o tăcere apăsătoare și o imagine demnă de zona de conflict: ferestre sfărâmate, acoperiș căzut pe jumătate, porți de metal ruginite pentru accesul oilor în staulul improvizat în curtea în care Delavrancea dicta replici pentru Ștefan cel Mare.
Din patrimoniu literar, în adăpost de vite. Conacul fraților Ștefănescu, între glorie și colaps
Construit la sfârșitul secolului XIX de Nicolae Ștefănescu, fratele scriitorului, conacul a trecut, după moartea acestuia, în proprietatea celor trei fii: Mihai, Luciu și Eugen, cunoscuți localnicilor drept „Frații Ștefănescu”.
În timpul Răscoalei din 1907, Barbu, speriat de valul de violențe, se retrage la Goești împreună cu familia și biblioteca sa. Aici, în casa nepoților săi, Delavrancea își găsește nu doar liniștea, ci și inspirația.
Dar istoria nu iartă pe nimeni. După venirea comuniștilor, Mihai Ștefănescu, nepotul favorit, fuge din țară, ajungând să vândă ziare pe străzile Parisului. Ce rămâne în urmă este confiscat de noul regim și transformat pe rând în maternitate, leagăn pentru copii și spital. În anii ’90, un grup de englezi bine intenționați încearcă să-l salveze. Eforturile lor sunt risipite rapid.
Vândut, abandonat, profanat
Din 1995, moștenitorul Bouffe Roger-Georges-Constantin intră în posesia conacului. Într-o Românie în plină tranziție, fără registre clare și fără respect pentru trecut, Roger vinde bucăți din curte, iar în acte apar contradicții greu de dezlegat: a donat, a fost deposedat sau doar manipulat?
Cert e că între anii 2001 și 2023, conacul a fost folosit de un consilier local PSD, decedat recent, drept distilerie și staul pentru oi. Într-o imagine realizată în 2023, se văd clar poarta de metal montată pentru turmă, grămada de paie din stânga clădirii și niște rămășițe de țevi improvizate. Căci acolo unde statul nu vede, șmecheria prosperă.
Tăcerea autorităților, complicea ruinării
Pe 19 august 2025, este inițiată o petiție pentru salvarea conacului Delavrancea din Goești. A doua zi, pe 20 august, un email a fost trimis către Direcția Județeană pentru Cultură Iași și Primăria Lungani. Până la 28 august, niciun răspuns. Nici măcar confirmare de primire. Ce e mai grav? Faptul că un monument istoric e abandonat sau că instituțiile care trebuie să-l protejeze nu au nici curajul să răspundă? La Lungani, responsabilitatea a murit demult, iar statul e orb, surd și nepăsător.
Conacul Delavrancea din Goești nu e doar o clădire cu tencuiala căzută. E o mărturie vie a unei epoci culturale. A fost martorul suferinței țărănești, al refugiului unui mare scriitor și al decăderii unei țări care nu știe ce să facă cu memoria ei.
