Decizia Guvernului de a tăia bursele studenților a lovit în plin Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași. Zeci, poate sute de tineri, privesc acum cu disperare spre un viitor incert, în care munca lor titanică de zi cu zi riscă să se prăbușească sub greutatea lipsurilor materiale.
Un student la Medicină a spart tăcerea și a scris o scrisoare deschisă care s-a transformat într-un ecou al durerii colective. În urma publicării ei, au apărut zeci de mărturii anonime, toate purtând aceeași teamă: fără burse, pentru mulți dintre ei, drumul se oprește aici.
„Nu știu dacă ne vede cineva. Nu știu dacă ne ascultă cineva.”
Scrisoarea începe cu o mărturisire sfâșietoare:
„Vă scriu cu inima strânsă și cu o rușine pe care mi-e greu să o pun în cuvinte. Poate că pentru mulți dintre dumneavoastră bursa e doar un moft, dar pentru mine și pentru alți colegi ca mine, ea înseamnă șansa de a trăi de pe o lună pe alta și de a nu renunța la școala pentru care am avut curajul să rup un cerc greu.”
În spatele acestor rânduri nu se ascunde doar un student, ci o întreagă generație care se zbate între pasiunea pentru profesia medicală și realitatea crudă a sărăciei.
„Am mers la facultate cu papuci vechi de ani de zile.”
El vorbește despre o viață dusă pe muchie de cuțit:
„Anul acesta m-a stors de tot ce aveam, am mers la facultate cu papuci vechi de ani de zile, și cu rușinea în suflet când mă uitam în jur și vedeam colegi îmbrăcați frumos, de brand. Nu îi judec, fiecare are povestea lui și părinți care îi pot susține. Dar eu mergeam cu fruntea plecată, evitând să se observe cât de greu mi-e să îmi duc traiul.”
În timp ce România se plânge de lipsa medicilor, viitorii doctori de la Iași sunt puși în situația absurdă de a alege între a continua facultatea și a-și asigura pâinea zilnică.
Mesajele din partea studenților care trăiesc din bursa de studiu au fost foarte multe.
„Fără bursă, nu știu dacă voi mai putea continua.”
Sistemul medical românesc, în colaps, strigă după cadre bine pregătite. Dar cum să formezi medici când îi împingi spre abandon?
„Vă spun sincer… fără bursă, nu știu dacă voi mai putea continua. Nu am familie înstărită, nu am resurse ascunse, nu am un job part time la care să alerg după cursuri, pentru că prezența de 70% și volumul de muncă nu îmi lasă această șansă.”
În spatele cifrelor și al deciziilor guvernamentale reci, există tineri care trăiesc din datorii, din umilință și din sacrificiile imense ale părinților lor.
„Chiar suntem singuri? Chiar nu ne vede nimeni?”
Poate cea mai tulburătoare întrebare este cea care încheie scrisoarea:
„Întrebarea care mă arde este: chiar suntem singuri? Chiar nu ne vede nimeni în facultatea asta? Nu ne aude nimeni? Nu vă cerem privilegii, nu cerem răsfăț. Cerem doar să fim ascultați și să avem șansa să continuăm.”
Această întrebare nu e doar strigătul unui student, ci ecoul unei generații. După publicarea scrisorii, zeci de mesaje anonime au invadat spațiul public: „Și eu trec prin același lucru”, „Și eu nu știu dacă voi mai putea continua fără bursă”.
Nu cifre, ci destine
Guvernanții privesc bursele ca pe niște „cheltuieli”. Studenții însă le privesc ca pe un colac de salvare. Între cele două perspective se află un abis în care se pierd visuri, eforturi, ani de studiu și, poate, viitori medici de care țara aceasta are disperată nevoie.
Scrisoarea se încheie cu un avertisment tăios, dar plin de demnitate:
„Bursa nu este un moft, e firul subțire care ne leagă de acest drum, care mă leagă de acest drum. Vă rog, din tot sufletul, să vă gândiți la ce lăsați în urmă: nu cifre, ci oameni, tineri care și-au pus toată speranța în educație.”
Astăzi, la Iași, viitorul medicinei se clatină nu din lipsă de pasiune sau de vocație, ci din lipsă de sprijin.
Și poate întrebarea care ar trebui să răsune pe holurile Ministerului Educației și ale UMF Iași nu este „cât costă bursele?”, ci „cât ne costă pierderea acestor tineri?”.
