În Letcanii veseli, unde buburuzele votează și asfaltul se toarnă doar în ploaie torențială cu șampanie scursă din paharele baronilor, premarele Turcu, zis și „Lesă Lungă”, a fost văzut înfășurat în tricolorul scurt, legat de gât cu panglica de protocol a lui Don Costeleone di Vittoria von Tablerone – baronul absolut al combinațiunilor cu terenuri și parandărături.
Ședința începu lin, cu două-trei mormăieli de la doi conslieri ce nu primiseră încă porția de pătrunjel politic. Aceștia, naivi precum niște cetățeni pe bune, îndrăzniră să mârâie la stăpânirea locală și să întrebe:
– Dar nu-i cam dubios, măi nene Turcule, să dăm terenul așa, pe o privire galeșă din partea Donului?
La care Turcu, după ce-și consultă zgarda bluetooth conectată direct la tasta Enter din biroul baronului, zise cu voce de cântăreț de taraf la nuntă:
– Ce ziceți, fraților? Să-l punem pe ordinea de zi, acu’, repede-repede, ca să nu prindă lumea de veste?
Și, deodată, consiliul, de parcă cineva scăpase o pungă de bani sub masă, a început să voteze frenetic: „Da!”, „Așa să fie!”, „Ura și la gară!”.
Don Costeleone, privind de la balconul său din Vittoria, zâmbi cu o dantură de beton fiscal:
– Ăștia-s oamenii mei. Nu-i degeaba am plantat asfalt pe câmpie și parcuri în lanuri de porumb.
Și astfel, în Letcani, terenul zbura cu viteză mai mare ca trenul metropolitan promis în fiecare campanie electorală. Iar Turcu, mândru, își scutură lesa și zise cu glas tremurat de emoție și obediență:
– Eu n-am făcut decât să servesc interesul public. Publicul nostru, desigur.
Aplauze, cortina, și iar aplauze. Alegeri peste patru ani. Dar piesa… se joacă zilnic.
