La marele congres pe-ne-le, acolo unde aplauzele cad ca boabele de struguri,
s‑a ivit ceasul care i-a produs Turcului – primar dè Letskhani, cu zâmbet luminos din tablă aurită –
visul cioplit: un Armani poleit, ce‑i aparţinea distinsului Don Costelo Tablerone.
Costelo, emoționat ca-n reviste, îl întorcea cu manşeta‑n mâini: o bijuterie,
iar Turcu, cu mintea vicleană ca de zor, „l -a preluat pentru «păstrare culturală»”.
Sală‑ncremenită, Costelo tremură de rușine – nu de furie.
Zvonurile roiesc ca albinele disperate: „Turcu, hoț rafinat!”,
„Costelo – pur și simplu nefericit fără ceasul său iconic”,
„Și Bolo Taetot – şef cât stă ceasul… când stă, n‑are ce‑i ascunde.”
Morala caragialească (cu pragmatism de mahala):
– Ceasul nu mai e obiect – e legendă urbană.
– Ciordeala are cifru: mult glas şi o glumă‐mică.
– Dacă‑n pe ne le se aleargă după timp, atunci Turcu a băgat ceasul în buzunarul politic.
