În Iași, un bărbat i-a dat foc fostei soții în plină stradă, după ce o lovise cu un ciocan în cap. La câteva săptămâni după, o mamă cu trei copii, psiholog, a fost bătută în Palace Mall, de fostul soț. De față cu copiii și în văzul lumii. Nimeni nu a intervenit.
Poliția? Încă scrie hârtii. Legile? Încă „analizează” dacă a fost pericol. Statul? Doarme. Și când statul doarme, agresorii își fac singuri legea.
Violența s-a întins peste tot: în familie, pe stradă, în magazine, în suflete. Nu mai e o excepție, e noua normalitate. Una în care femeile mor iar agresorii circulă liber până la „finalizarea anchetei”. Cât timp o să mai lăsăm femeile să fie stâlcite-n bătaie sau ucise, sub ”protecția” unor legi oarbe și a unei poliții surde?
Lumea în care trăim devine un experiment de cruzime socială, în care pașii fricii lasă pe caldarâmul prezentului urme din ce în ce mai groase de sânge.
Și-n tot acest infern domestic și public, polițistul e, de cele mai multe ori, o fantomă birocratică. O umbră cu pixul în mână, nu cu scutul. „Să depuneți o plângere.” „Nu avem mandat.” „Așteptăm ordine.” Dar între o bătaie și un proces-verbal, de cele mai multe ori se află o viață.
Tocmai de aceea, nu mai avem timp de plângeri scrise și de așteptat mandate. Avem nevoie de intervenție. Acum. Direct. Fără scuze. Un agresor trebuie reținut imediat! Nu avem ce să negociem cu violența. Cui folosește să-i „înțelegem” pe criminali? Cât mai tolerăm un sistem care așteaptă ca o femeie să moară ca să fie crezută? Unde ne îndreptăm, dacă focul și pumnii devin mijloace de comunicare, iar frica devine limbă oficială? Într-o țară în care o femeie trebuie să moară pentru ca cineva să creadă că a fost în pericol, nu mai putem vorbi despre lege, ci despre nepăsare instituționalizată.
Cât timp mai este nevoie să treacă până când vom înțelege că frica a devenit o boală socială? Că femeile nu sunt saci de box, iar bărbații nu sunt proprietari de suflete și trupuri? Că fiecare copil care își vede mama bătută adaugă o cărămidă de coșmar la viitorul unei generații ratate?
Anul trecut m-am băgat între câțiva bărbați care se băteau în stradă, sub privirile altora care filmau de pe margine. S-au rușinat, poate, și au renunțat la bătaie. Anul acesta, unii dintre șefii poliției din Piatra Neamț m-au felicitat pentru că am ajutat la prinderea unui infractor foarte periculos. Vorbesc, așadar, în cunoștință de cauză. Și, totuși, unde ne sunt bărbații? Și, încă o dată: ce face statul?
Dacă statul nu ne apără, va trebui să ne apărăm unii pe alții. Dar în acest caz, de ce am mai plăti polițiștii? De ce am mai credita făcătorii de legi, dacă legile pe care le votează după ce i-am votat să le facă, ni se întorc împotrivă?
Dacă privim mai adânc, aceste forme de violență nu sunt numai exterioare. Sunt ecouri ale unui conflict interior. Efecte ale unor valori asimilate pe dos. Și asta ne duce la educație. Lumea ne oferă la tot pasul oglinzi în care ne vedem degradarea sub lumina propriei lipse de sens.
Să ne imaginăm conștiința umană precum o grădină în care cresc semințele înțelegerii, compasiunii, îndoielilor, suferinței. Dar în vremurile noastre, grădina nu mai e lucrată de către proprietarii de drept. E cultivată, adesea, de un grădinar orb, angajat de o corporație cu suflet de plastic.
Hollywood-ul, de pildă, seamănă adesea povești cu eroi care înving prin foc, sabie și sânge, și le vinde drept idealuri. În loc de introspecție, ni se oferă spectacolul exploziei. Astfel, în loc să fie portretizată drept ceea ce este, adică o tragedie, violența devine în filme un ritual de validare a ego-ului. Avem de a face cu glorificarea puterii fără răspundere, a răzbunării îmbrăcate în mantia dreptății. Omul nu mai învață să ierte, ci să învingă. Ființa umană e scoasă din firesc, din ea însăși, prin clișee de o superficialitate bombastică, explozivă, indigestă.
Desenele animate și jocurile pe computer expun, în proporție covârșitoare, psihicul și mințile copiilor noștri la sugestii și modele de comportament de o violență înfiorătoare.
Reclamele, pe de altă parte, sunt o formă de violență tăcută: violența dorinței neîncetate. Ele nu te lovesc cu sânge, ci cu absența subtilă a ceea ce nu ești încă, cultivând o formă de agresiune pasivă: te conving că ești incomplet, că nu ești destul dacă nu ai destul. Te învață, adică, să lupți cu tine însuți pentru o versiune iluzorie a ta. Să-ți cheltuiești viața și banii pentru a te înstrăina de tine însuți și de Dumnezeu.
Presa de scandal este o cloacă a voyeurismului, unde sufletul celuilalt devine momeală pentru spectacol. Avem de a face, aici, cu o decapitare simbolică a demnității. Cu cât sângele curge mai mult în titluri obscene, cu atât degradarea ființei umane se vinde mai bine.
Vedetele de carton – efemere, prefabricate – sunt oglinzi strâmbe. Prin intermediul acestora ni se propun modele de viață construite din simulacru. Ni se oferă carcase goale de sens, puse la ”treabă”, în tabloide și la tv, pentru a otrăvi, parcă, emoția colectivă.
Învățăturile profunde, scoase din context și făcute meme pe rețele, își pierd sacralitatea și devin marfă. Cuvintele care altădată luminau calea devin doar sloganuri de ambalaj interior. În loc să deschidă porți spre transcendență, sunt acum uși false în labirintul dezvoltării personale de fast-food.
Religia, când este golită de Duh și umplută cu dogmă, devine un instrument de control. Violența în numele lui Dumnezeu este cea mai subtilă formă de corupere a sacrului: nu ți se cere să înțelegi, ci să te supui. O tiranie a luminii false, care orbește în loc să lumineze.
Când vom avea parte, din partea celor pe care-i plătim pentru asta, de o dezbatere serioasă despre cauzele violenței care ucide? Când vom aduce lumină în zona de umbre și nămol (dinadins cultivate?) a acestei obscurități axiologice, culturale, societale care generează violența? Până când nu operăm la nivel cauzal, nu vom putea elimina efectele.
E timpul, așadar, să vorbim. Să cerem. Să luptăm. Să schimbăm.
Pentru că nu mai avem încotro.
Avocat Gianina Vera Poroșnicu
