La Universitatea pentru Științele Vieții din Iași, unde grâul ar trebui să crească și mințile să se lumineze, domnește o altă recoltă: contracte grase, dosare conservate și un bal al păcălelilor. Moftangiul Jităreanu, rector cu pix de aur și zâmbet de vânzător de vaci, conduce cu mână fermă orchestra contractelor. El e omul care știe cum să „frământe” un contract, să-l „umfle” și să-l încheie cu cinci acte adiționale ca la carte. Mangafaua Enea, „regele halelor” cu dosar penal ținut la rece, e în rolul lui de constructor-întreprinzător care transformă hale de tablă în palate cu preț de avion. El nu face „hale”, ci „investiții”, iar dacă întrebi de legalitate, răspunsul e simplu: „Eu nu construiesc, dom’le, eu doar conserv!” În colțul întunecat, Bibici – procurorul care adoarme la fiecare plângere, mestecând un „clasare” ca pe o bomboană amară. În cazul nostru, un adevărat specialist în închideri de ochi și mușamalizări la rece.
Într-o zi, la o ședință „de lucru”, atmosfera era încinsă:
– Moftangiu Jităreanu: „Măi Mangafa, dacă nu umflăm un pic prețul, cum mai stă universitatea în picioare? Hai că e ca aluatul ăla, trebuie frământat bine să crească.”
– Mangafa Enea (cu un zâmbet șmecheresc): „Domn rector, dosarul meu penal e doar un bibelou. Nu-l bag în seamă, că de 3 ani îl țin la rece, ca să nu miroasă.”
– Bibici (oftând și frecându-și ochii): „Domnilor, eu am doar o cafea rece și o listă lungă de dosare… Și un somn pe care nu-l pot învinge.”
– Moftangiu: „Vezi, Bibici, asta-i problema ta: prea puțin cafea, prea mult somn. Dar nu-ți face griji, noi semnăm actele, tu le bagi la sertar. Toată lumea e mulțumită.”
– Mangafa: „Și dacă mă întrebi de utilitate? Hai să-ți spun ceva: o sală de fitness, un restaurant și o pistă de atletism lângă terenul de minifotbal, e ca o ministațiune. Ce poate să nu fie clar?”
– Bibici: „Păi dacă ministațiunea asta încalcă legea, ce facem?”
– Moftangiu: „Simplu, Bibici! O păstrăm «conservată», ca pe un vin bun. Și băgăm un nou contract, să schimbăm gustul.”
În fundal, șezlongurile stăteau pe marginea unui teren, iar un vecin revoltător amenința cu mascații. Când au venit, Mangafa le-a făcut o invitație:
– Mangafa: „Domnilor, hai la moșie la mine să vă spun o poveste, să vă fac o friptură și să-l bat pe vecinu pentru voi. Că doar suntem prieteni, nu?”
La final, spectacolul continuă. Universitatea se transformase într-un teatru de umbre, unde banii publici dansau în pași de farsă, iar Moftangiul, Mangafa și Bibici erau starurile serii.
Și cum la orice bal caragielesc, vine și apoteoza: „Să trăiască universitatea noastră – unde legea doarme, contractele se umflă și hoția dansează cu umor!”
