La Primărie, între dosare prăfuite și bibliorafturi jilave de timp, își ducea traiul cuminte nea Smîntină, foncționar de vocație, cu papucii roși de holurile patriei. Nu lua mult, bibicilor, nu cerea mult, da’ lua și el o pensioară — pe drept, că muncise cu conștiință, fără “drepturi speciale” și fără girofar la suflet. Apoi, fiindcă se putea, a mai rămas și pe funcție. Din nou, pe drept.
Dar n-au mai încăput de el mangafalele — nici dom’ procoror cu pensia babană de 18.000 lei la 48 de ani, nici jurnalistul G’Lake, vânător de titluri cu sânge în colțul camerei. Au sărit pe el ca șacalii pe-un ceas vechi — „cum îndrăznește să trăiască din două surse legale?”
Nu ca domnii magistrați cu două slujbe, două pensii și zero rușine. Ei sunt stimați, premiați, chemați în platouri TV și dați exemplu de „demnitate în serviciul public”. Nea Smîntină, în schimb, e făcut de rușine, cu poza-n ziar între două anchete penibile și o greșeală de typo.
Așa a ajuns un om cu ștate vechi — cu semnătură sigură și pix tremurat — să fie mâncat de hienele sistemului și sculele lor pseudojurnalistice. Nu pentru că a furat. Ci pentru că n-a fost „cine trebuie”.
Păi să mai vrei tu să muncești onest, când loazele te scot hoț doar pentru că nu le placi în poză?
