Stimaților, într-un colț de județ parfumat cu tei uscat și asfalt turnat în zig-zag, se petrecea o telenovelă politico-administrativă, cu tentă de vodevil moldovenesc. Protagoniști: Don Costelo, zis și Costel de la Natură Moartă placată cu tablă, Luciana – prefecta de provincie cu ochiul ager și pixul zelos, și Alinuța, managera de copchilași, crescuți la buget și servită cu polonicul parandarătului din laptele praf al UE-ului.
Ei trei, într-o înfrățire stranie, își dădură mâna pe sub masă, pe deasupra mesei și chiar printre sertarele cu parale giudețene, împărțind funcții, contracte și osânza banului public cu zâmbetul unei simfonii bugetare în fa major. Costeleone, îmbrăcat în sacou verde-oliv, căuta păduri să le taie și oameni să-i planteze pe posturi, dar nu oricum, ci cu ștampilă, pupat în fund și selfie de partid.
Luciana, mai perfectă decât perfectura, cu gura ei știrbă de adevăr și plină de hotărâri, învârtea numiri ca pe sarmale în ajunul alegerilor, iar Alinuța, cu ochii mari și carnetul de partid sub fustă, distribuia grijuliu păhăruțele de lapte praf și listele cu numiri ca pe niște bilete câștigătoare la loz în plic.
Și uite-așa, în ritmul șoptit al bugetelor partajate, cei trei învârteau menajul politic de județ ca pe o ciorbă în care nu mai știai cine e morcovul, cine-i osul și cine e lingura.
Căci la noi, în dulcele târg de nepedepsiți, totul se face frățește: un parandarăt la Costeluș, un contract la Lucicuța și un post de director adjunct la Alinuța. Iar copchilașii? Ei cresc frumos, învățând de mici că politica e despre cine cu cine și pe câți bani. Curat murdar, binicilor, cum le zâcea și Nenea Iancu cel al nostru.
